Andrei Medinski
"Nacela ruptă"
(15)
Alungarea din templu |
"Leşule, râu ca gioara/,
Trece-mă la Mărioara/,
Dar mă treci/
Să nu mă-neci/
Că dacă mi îneca/
Mândra mea te-o blestema,/
Apa-n tine va seca/
Şi-or rămâne pietrele/
Şi şi-or plânge zilele".
Sunt improvizaţii poetice în versuri poporale, ale octavanului George Coşbuc. Scrise atunci, demult, când poetul, încă licean, studinte la Năsăud, venea în vizită la fratele său, preotul paroh Leon Coşbuc. Popă în Leşu. A curs multă apă pe Valea Leşului de atunci. S-au perindat şi s-au petrecut multe Mărioare în satul de sub Heniu Mare. Râul sprinţar şi limpede a fost împodobit cu poduri, podeţe şi punţi. Mai apoi a fost îmbrăţişat strâns cu o cale ferată forestieră care îl însoţeşte de la izvoare până în aval. Valea Leşului nu mai este aşa ca gioara cum stihuia cândva poetul. Iar în primăvara asta râul s-a supărat pe sat. * Plouă de trei zile. Potop. Apele şi-au ieşit din albie. Puhoaiele uriaşe au rupt satul în două. Biserica şi casele din lunca râului sunt înconjurate de ape. Par un vapor uriaş, gata să se scufunde. În câteva ceasuri apele au transformat satul de munte într-un sat de pescari. Povoiul a rupt poduri, case, podeţe şi garduri. Măturând tot ce a găsit în cale. Calea ferată a fost desprinsă. Răsucită. Împletită şi înfăşurată ca o sfoară pe un ghem uriaş. Boţită şi turtită mai apoi de stâncile malurilor. Precum o tablă de cutie de conservă. Plutesc în apele tulburi copaci, resturi de case, buşteni, căpiţe de fân. Şi mortăciuni. Leşuri de mărhăi, de animale şi păsări domestice. Sălbăticiuni înecate. Cerbi şi mistreţi. Un urs uriaş, mort înecat, stă încleştat de trunchiul unui molid încurcat în pilonul solitar al podului de cale ferată. Satul e rupt de lume. Stâlpii de curent electric şi cei de telefon au dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Şi cu ei, legătura cu lumea. Drumul e surpat în mai multe locuri. Nu se mai poate trece de nicăieri spre nicăieri. Rupţi de ceilalţi, în sălbăticie, încercaţi peste puteri de stihiile dezlănţuite, oamenii satului aşteaptă Apocalipsa. Doar că până acum satul n-a dat apelor suflet de om. * Plouă. La începutul potopului clopotul bisericii a bătut grăbit în dungă. A primejdie. Şi a vreme grea. Oamenii au ieşit înspăimântaţi din case. Să afle vestea rea. Vine povoiul! Văzând din turnul bisericii, încă de departe, viitura, speriat şi îngrozit, clopotarul a părăsit postul. Refugiindu-se la casele de pe coastă. Împreună cu ceilalţi. Vuind ameninţător, balaurul apelor s-a prăbuşit peste sat. Rupându-l în două. Ca pe Titanic. Ba chiar în trei. A rupt podurile din capul satului. A trecut ca prin brânză prin magazinul mixt. Lăsându-l nud, doar cu pereţii din beton. A demolat şi a inundat până deasupra geamurilor casele din lunca râului. Apoi, scăpat la lărgime, s-a mai domolit. Învârtindu-se în cerc. Apele rătăcite sunt acum ca o tombolă uriaşă. Din care cei îndrăzneţi îşi culeg ce-şi doresc, pescuind cu ţapina sau cu căngi improvizate: buşteni, scânduri, lobde, suluri de stofe, lăzi de băutură, haine... Autorităţile satului lipsesc. Sau mai degrabă sunt împărţite. Fiecare pe alt mal. Plouă. Vine noaptea. Dar trece repede. Fără somn. Încă mai plouă. Dar mărunt. Apele n-au mai crescut. Dar nici nu scad. Femeile de pe Husadiş au auzit la radioul cu baterii al lui badea Toma că inundaţiile prăpădesc întreaga ţară. Că sunt sunt sistraţi. Care trebuie ajutaţi. Aşa că aduc la primărie ajutoare: slănină, cartofi, ouă, brânză şi făină de mălai. Dar drumurile sunt distruse. Nimeni nu poate să iasă sau să intre în sat. lar aici, în sat, singurul sinistrat e prietenul meu Ţuţurugă. Care s-a înfruptat copios din toate până a reuşit să plece înapoi la oraş. Plouă în continuare. Oare vine iarăşi potopul? * Plouă. Stăm şi bem sub teii de la kilometrul zero. Din mijlocul satului. Beau şliboviţă cu notarul Berci. Poreclit, după propriul tic verbal, ştii-înţelegi-absolut-las' că-i fut eu. Notarul e un bărbat scund. Cu chelie şi burtă. Burlac. Are un scris frumos, înflorat şi înflorit, dar indescifrabil. Şi e singurul din sat care ştie să bată la maşina de scris. Unică şi ea la primărie. Înainte de potop mi-am legalizat la el nişte acte. M-am hotărât să plec din sat. Acum nu se mai poate. Cu noi bea Ţuţurugă, de la curent. Un fel de şloasăr de la reţele electrice. Detaşat de la oraş. Suntem prieteni. Aranjez cu el branşarea curentului electric la casa părinţilor mei. Acum nici asta nu mai e posibil. Prietenul meu seamănă cu Pierre Richard. Înalt, subţire, blond şi creţ. Cu mătreaţă ninsă des pe gulerul hainei. Doarme în camera de oaspeţi a primăriei. Şi umblă după nevasta gestionarului. Era s-o încaseze! Bem. Între timp, de noi s-au mai lipit două sugative. Cucul şi Ultimatum. Un fel de Lolek şi Bolek săteşti. Cu feţele macerate de băutură. Bem şi-l declarăm pe Ţuţurugă "sinistratul zilei". El ne priveşte surâzător şi credul. Acum e leit actorul acela francez! Prin nămolul uliţei trec oameni ce ne salută respectuos. Notarul e singura autoritate de pe malul ăsta. Ba' Necita a reuşit să aşeze un buştean drept punte. Peste un crac mai îngust de apă. Încropind o trecere. Beat cui, Păvălucă, încearcă primul trecerea. Şi acolo, pe buştean, se oficiază acum un dans caraghios. Sau un fel de balet în răspăr. Hazos. Cu opinteli şi poticneli, balerinul ajunge la mijlocul punţii. Unde execută un număr incredibil de echilibristică. Deasupra valurilor înfuriate. Duhul apei n-a cerut încă suflet de om. Dar beţivanul e gata să i-l dea. Pe malul ăstălalt o trupă de prospectori sapă în mâlul de sub mal. În locul unde cândva era bufetul. Au găsit câteva duzini de sticle. În sfârşit, beţivanul a ajuns pe ţărm. Unde alunecă şi cade cu faţa în sus. Pălăria pluteşte într-o băltoacă, ca un vaporaş de copil. Exclam retoric: "Există totuşi un înger păzitor al beţivilor!" "Dracuuu!" oftează Ultimatum, gâlgâind până la fund o sticlă. Vine spre noi Valer. E ud leoarcă. Dar nu se duce acasă să se schimbe. Stă doar la doi paşi. Bea o gură de ţuică din sticla lui Cucu şi se întoarce la râpă. Pescuieşte cu ţapina buşteni. Buştenii ce plutesc pe lângă mal. Purtaţi de apele ce-au demolat depozitele IFET-ului. Acum sunt ai nimănui. Dar devin proprietatea celui care îi pescuieşe. Din spatele casei lui Tomi răsar Condrate şi Banu. Cu viorile. Costan cu contrabasul a rămas pe malul celălalt. Lăutarii se apropie aplecaţi de autoritate. "Să vă zâcem ceva domnule notar!" Ştii-înţelegi-absolut-las' că-i fut eu îi priveşte îngăduitor. Şi-i îmbie darnic cu un pahar de şliboviţă. Care-i dat grăbit peste cap. "Să trăiţi!" Apoi cei doi pornesc una domnească. Viorile insinuează un vals. Melodia se împleteşte fericit cu vuietul apei. E "Cântecul vaporului Titanic". Melancolic, notarul îngână cu o voce piţigăiată. "Laaa a lui plecare! Nimeni nu ştia/ Că loc de debarcare/ Nu vor mai vedea...". Aş cânta şi eu. Dar nu ştiu versurile. Prietenul nostru, sinistratul Ţuţurugă, lăcrimează. "Cântaţi mă şi una de-a noastră, de joc!" sţrigă arţăgos la ceteraşi vecinul meu Mărcuţ. Necăjindu-se totodată să destupe o sticlă de vin înnămolită şi fără etichetă. Sticla de vin spumos pocneşte neaşteptat şi răsunător. La fel ca o şampanie. La bubuitura ei, ca la un semnal, prospectorii de pe malul râului se adună sub tei. Se mai desfundă şi alte sticle. Încă setoşi, lăutarii mai beau o duşcă din sticla cu gât înspumat. Apoi, sub mâinile lor ca nişte căngi ce agaţă un buştean, melodia porneşte tăios. Schimbând registrul într-un Bărbunc. Oamenii tropăiesc nerăbdători. Hai Imile! Îi îndeamnă câţiva pe Emil Cotuţ. Fostul meu coleg de bancă în clasele primare. Şi cel mai bun dansator de Bărbunc din sat. Acesta începe jocul pocnind zgomotos din degete. Cu coatele ridicate. Bătătoreşte apoi repede locul cu picioarele. Strunele ţipă ascuţit. Trupul biciuit parcă de sunetele viorii se desprinde în salturi înalte de pământ. La început rar. O dată şi încă o dată. Uite-aşa! Iac-aşa! Apoi din ce în ce mai repede. Paşi încrucişaţi şi salturi laterale. Ochii privesc încrâncenaţi spre cer. Fluierături. Palmele bat ritmul. Lovind coapsele, genunchii, carâmbii cizmelor, pământul. Din când în când mulţimea dimprejur îşi pleacă capul. Ca-ntr-un refren. Ferindu-se de bucăţile de noroi ce pleacă de pe cizmele înglodate ale dansatorului ca nişte proiectile. Păvălucă primeşte unul în plină figură. Dar nu-i pasă. Ţopăie ţanţoş. Mimând figurile. Ceilalti râd. Deodată ploaia a stat. Cerul se înseninează. Un capăt de curcubeu se adapă dintr-o fântână deasupra Blidarului. Câteva raze de lumină străbat norii. Deconspirând soarele scăpătat spre apus. Soarele priveşte înapoi! Mâine o fi vreme bună! Oamenii sunt bucuroşi. Pleacă. Se împrăştie prin sat gesticulând gălăgioşi. Sub teii cu muguri violeţi s-a înserat. Fără auditoriu şi brusc însinguraţi, lăutarii continuă să cânte. Melodia tremură în văzduh învăluitor şi pătimaş. Culcate pe trupul viorilor, capetele ceteraşilor se zbat şi tresaltă ca-ntr-un vis chinuitor. Cu bulbii albi ai ochilor măriţi nefiresc. Lăutarii cântă mai departe. Uitaţi şi pierduţi. Dar izbăviţi. Uitaţi acolo, într-o lume ce se scufundă. Încet, încet... Sunt tot acolo în compoziţia Lăutari pe Titanic. Andrei Medinski. "Nacela ruptă" |
|
Ursarii | ||
Singurătate în doi | ||
Aşteptare | ||
Cântec | ||
Inorog | ||
Cain |
Expozitia de pictură şi lansarea de carte "Nacela ruptă", de Andrei Medinski
| Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara  |
Copyright © 2007 Uniunea Artiştilor Plastici din România - Filiala Timişoara
|